|
||||||||||||||||||||||
.svg){kind=small}
_crowned.svg){kind=small}
Al Doilea Război Mondial a fost un conflict armat generalizat, la mijlocul secolului al XX-lea, care a mistuit cea mai mare parte a globului, fiind considerat cel mai mare şi mai ucigător război neîntrerupt din istoria omenirii. A fost prima oară când un număr de descoperiri tehnice noi, incluzând bomba atomică, au fost folosite la scară largă împotriva militarilor şi civililor, deopotrivă. Al Doilea Război Mondial a provocat moartea directă sau indirectă a aproximativ 60 de milioane de oameni, aproximativ 3% din populaţia mondială de la acea vreme. În plus, multe alte persoane au fost rănite grav, au căpătat infirmităţi pe viaţă datorită armelor de foc, bombardamentelor clasice sau nucleare, sau datorită experienţelor militare şi medicale inumane la care au fost supuse. S-a estimat că acest război a costat mai mulţi bani şi resurse decât toate celelalte războaie la un loc: 1.000 de miliarde de dolari la valoarea din 1945, fără a se pune la socoteală sumele cheltuite pentru reconstrucţia de după război.[1]. Urmările războiului, inclusiv noile tehnologii şi schimbările aranjamentelor geopolitice, culturale şi economice, au fost fără precedent.
În cazul României,obiectivul principal al luptei în acei ani a fost eliberarea Basarabiei de sub ocupaţia sovietică, instaurată după Ultimatumul din 26-28 iunie 1940. Ocuparea a avut caracter de dictat, fără niciun temei istoric, neexistând nicio convenţie politică sau militară între România şi U.R.S.S., şi nicio consultare prealabilă a populaţiei privitoare la această problemă. În acel moment, populaţia majoritară era cea românească.
Majoritatea istoricilor apreciază că războiul a început la 1 septembrie 1939, odată cu invadarea Poloniei de către Germania, ceea ce a atras în conflict Franţa, Anglia şi Commonwealth-ul. Unii dintre istorici consideră că atacarea Chinei de către Japonia (7 iulie 1937) marchează începutul conflictului mondial. Uniunea Sovietică a anexat partea răsăriteană a Poloniei în 1939, a declanşat un război separat cu Finlanda şi a fost atacată de Germania Nazistă, în iunie 1941. Statele Unite ale Americii au intrat în conflict, în decembrie 1941, după Atacul de la Pearl Harbour. Războiul s-a sfârşit în 1945, când toate puterile Axei au fost înfrânte.
Cauzele celui de-al Doilea Război Mondial sunt pe larg dezbătute încă, printre aceste cauze numărându-se, în grade diferite: Tratatul de la Versailles, Marea Criză Economică, precum şi apariţia şi dezvoltarea naţionalismului, rasismului şi militarismului, fascismului italian, nazismului german şi imperialismului japonez. Deloc de neglijat printre cauzele principale se poate număra şi ameninţarea cu declanşarea „Revoluţiei Mondiale” pusă la cale de Internaţionala Comunistă, marile puteri înţelegându-se să ia măsuri preventive. Aşa se poate explica atitudinea Angliei si Frantei faţă de pregătirile şi prima parte a „războiului ciudat”. Practic, toţi activiştii instigatori comunişti din Europa au fost arestaţi de nazişti şi au pierit. După război, au apărut mai multe cărţi care au analizat acest aspect.
Părţile aflate în conflict au fost Puterile Axei şi Aliaţii. Axa a reprezentat, la început, o alianţă între Italia Fascistă şi Germania Nazistă, care s-a extins, mai apoi, pentru a cuprinde Japonia şi ţări din Europa Răsăriteană precum România şi Bulgaria. Unele dintre ţările ocupate de nazişti au trimis unităţi militare pe front, în special pe Frontul de Răsărit. Printre forţele expediţionare care s-au alăturat Germaniei au fost cele ale Regimului de la Vichy, Olandei, Belgiei, Spaniei (deşi Spania era o ţară neutră), precum şi unităţi formate din ruşi şi ucraineni (vlasovişti), sub comanda generalului Andrei Vlasov. Aliaţii au reprezentat, mai întâi, alianţa dintre Anglia, (inclusiv Commonwealth-ul), Franţa şi Polonia, mai târziu alăturându-li-se Uniunea Sovietică, Statele Unite ale Americii şi China.
Principalele teatre de război au fost Oceanul Atlantic, Europa Apuseană şi Răsăriteană, Marea Mediterană, Africa de nord, Orientul Mijlociu, Oceanul Pacific şi Asia de sud-est şi China. În Europa, războiul s-a încheiat odată cu capitularea necondiţionată a Germaniei, la 8 mai 1945, dar a continuat în Asia până la capitularea Japoniei - 15 august 1945.
Cel puţin 60 de milioane de oameni au murit din cauza acestui război. Aceste cifre includ victimele actelor de genocid, (Holocaustul şi experimentele Unităţii 731 a generalului nipon Ishii Shiro din Pingfan), victimele bătăliilor incredibil de sângeroase din Europa, Oceanul Atlantic şi Oceanul Pacific, victimele bombardamentelor masive asupra oraşelor, inclusiv cele nucleare de la Hiroşima şi Nagasaki şi bombardamentele cu bombe incendiare ale oraşelor Dresda şi Pforzheim în Germania. Doar puţine regiuni au rămas neatinse de război. Războiul s-a dus pe "frontul de acasă", prin ducerea la paroxism a bombardamentelor strategice şi ale zonelor civile. Armele nucleare, avionul cu reacţie, rachetele şi radarul, blitzkriegul, ("războiul fulger"), folosirea pe scară largă a tancurilor, submarinelor, bombardierelor torpiloare şi a formaţiunilor de distrugătoare şi tancurilor petroliere, sunt doar câteva dintre invenţiile militare şi noile tactici care au schimbat modul de desfăşurare a conflictului. Europa postbelică a fost împărţită între sferele de influenţe occidentală şi sovietică. Dacă Occidentul a trecut la reconstrucţie prin intermediul Planului Marshall, statele Europei Răsăritene au devenit state satelit ale Uniunii Sovietice, adoptând metodele economiei planificate şi ale politicii unui singur partid totalitar. Această împărţire a fost neoficială. De fapt, nu au existat înţelegeri oficiale pentru împărţirea sferelor de influenţă, relaţiile dintre ţările victorioase în război au devenit din ce în ce mai încordate, liniile militare de demarcaţie au devenit în cele din urmă graniţe de facto ale ţărilor. Ţările Europei Occidentale au devenit în mare parte membre ale NATO, în timp ce cele mai multe dintre statele din Europa Răsăriteană s-au aliat în Pactul de la Varşovia, aceste două alianţe militaro-politice fiind cele care au alimentat Războiul rece. În Asia, ocupaţia militară a Japoniei a deschis calea democratizării ţării. Războiul civil din China a continuat în timpul şi după încheierea celui de-al doilea război mondial, ducând, în cele din urmă, la proclamarea Republicii Populare Chineze şi la secesiunea Taiwanului. Războiul a fost scânteia care a aprins un val de lupte pentru câştigarea independenţei coloniilor puterilor europene, metropolele fiind vlăguite de ultima conflagraţie mondială. S-a petrecut o schimbare notabilă a centrului de greutate al puterii mondiale de la ţările Europei Occidentale către noile superputeri, Statele Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică.
modifică Cauzele
Articole principale: Cauzele celui de-al Doilea Război Mondial, Evenimente care au precedat cel de-al Doilea Război Mondial în Europa, Evenimente care au precedat cel de-al Doilea Război Mondial în Asia
Cauzele celui de-al Doilea Război Mondial mai sunt încă subiect de dezbatere şi de cercetare, dar un punct de vedere comun, în special în perioada postbelică, printre aliaţii victorioşi, era că acestea sunt legate de expansionismul Germaniei şi Japoniei. În urma înfrângerii din Primul Război Mondial, Germania pierduse puterea, statutul internaţional şi uriaşe sume de bani, expansiunea urmând să-i readucă măreţia de odinioară.
- În Germania exista o dorinţă puternică să se scape de limitările impuse de Tratatul de la Versailles. În cele din urmă, Hitler şi partidul său Naţional Socialist au reuşit să cucerească puterea în stat folosindu-se şi de aceste sentimente populare anti-versaillese. Hitler a condus Germania de-a lungul unui proces care a fost marcat de: reînarmare, reocuparea Rheinelandului, unirea cu Austria (Anschluss-ul), încorporarea Cehoslovaciei şi, în final, invadarea Poloniei.
- În Asia, eforturile Japoniei de a deveni o putere mondială şi cucerirea puterii de către militari, (în deceniul al patrulea, autoritatea guvernului fiind subminat de militarii care deţineau puterea de facto, având un control totalitar în ţară), au dus la conflicte cu China şi, mai apoi, cu SUA. Japonia urmărea, de asemenea, să pună mâna pe resurse naturale precum cele de petrol, cărbune sau minereu de fier, resurse de care insulele nipone duceau lipsă.
modifică Participanţii
Articol principal: Participanţii la cel de-al Doilea Război Mondial
Participanţii la cel de-al Doilea Război Mondial sunt consideraţi ca aparţinând unuia dintre cele două blocuri: Axa şi Aliaţii. Mai multe ţări mici au participat la război, cu toate că erau sub ocupaţie.
Puterile Axei au fost constituite, la început, din Germania, Italia şi Japonia, care au împărţit lumea în trei sfere de influenţe, prin Pactul Tripartit din 1940, angajându-se să se apere între ele în cazul unei agresiuni din partea altui stat. Acest nou pact a înlocuit vechiul Pact Anticomintern germano-japonez din 1936, la care Italia a aderat în 1937. Guvernul fascist spaniol al lui Francisco Franco a fost un sprijinitor al Axei în perioada războiului, Spania rămânând, însă, neutră în conflict. Mai multe state mici pot fi, de asemenea, numărate printre ţările Axei: Bulgaria, România, Ungaria, Slovacia, Croaţia şi Finlanda (în acest din urmă caz, părerile sunt împărţite).
Printre puterile Aliaţilor, aşa numiţii Cei Trei Mari, se aflau: Anglia (din 3 septembrie 1939), Uniunea Sovietică (din iunie 1941) şi Statele Unite ale Americii (din decembrie 1941). China se afla în război cu Japonia încă din 1937.
La 23 august 1939, chiar înaintea izbucnirii în Europa a celui de-al Doilea Război Mondial, URSS şi Germania au semnat un pact de neagresiune, cunoscut sub numele de Pactul Molotov-Ribbentrop, care, printre altele, împărţea Europa Răsăriteană în două regiuni de influenţă. Germania a încălcat pactul de neagresiune, invadând URSS, în 1941. SUA se ghidau în politica externă după liniile directoare trasate de Doctrina Monroe, prin care se stabilea că, atâta vreme cât ţările europene nu se amestecau în afacerile americane, nici America nu trebuia să se amestece în problemele europene (inclusiv în războaie). SUA au intrat în război după Atacul de la Pearl Harbour şi declaraţiile oficiale de război ale Japoniei şi Germaniei, când interesele americane, marina militară şi transporturile maritime au devenit ţinta atacurilor Axei.
Alte ţări (Australia, Belgia, Brazilia, Canada, Danemarca, Franţa, Grecia, Olanda, Noua Zeelandă, Norvegia, Iran, Filipine, Polonia, Tailanda şi Iugoslavia), au fost, de asemenea, considerate ca făcând parte dintre Aliaţi, deşi unele dintre ele au fost ocupate de forţele Axei, sau chiar s-au alăturat oficial forţelor Axei, e adevărat, prin constrângere.
Ţările care au ales să rămână neutre în conflagraţie, au fost privite cu neîncredere de ambele tabere şi deseori au fost presate să contribuie într-un fel sau altul la eforturile de război al vecinului mai puternic. Ţările care nu participau la conflict în mod direct aveau, totuşi, interese legitime să vadă învingătoare una dintre părţile angrenate în conflagraţie. De exemplu, Elveţia neutră era considerată, în general, favorabilă Aliaţilor, în timp ce Spania era considerată favorabilă Axei, în ciuda faptului că nici una dintre aceste ţări nu au aderat deschis la una dintre alianţele menţionate. Astfel de situaţii au permis ţărilor neutre să devină terenuri de înfruntare pentru serviciile de spionaj ale ţărilor beligerante.
modifică Controverse cu privire la data de începere a războiului
Data la care cel de-al Doilea Război Mondial a izbucnit este o problemă încă dezbătută. Istoricii nu au căzut de acord asupra nici unei date semnificative. Cel mai adesea, este menţionată data de 1 septembrie 1939, dată care marchează invadarea Poloniei de către Germania, ceea ce a dus la declaraţiile de război ale Franţei şi Angliei două zile mai târziu. Alte date luate în calcul sunt 7 iulie 1937, (invazia japoneză în China, care a fost începutul celui de-al doilea război chino-japonez), sau intrarea armatelor lui Hitler în Praga în martie 1939. Există istorici care consideră că invazia italiană în Etiopia (al doilea război italo-abisinian), din 1935-1936 este adevăratul început al celui de-al Doilea Război Mondial. Se merge chiar mai departe, data de 18 septembrie 1931, (aşa numitul Incident manciurian), fiind considerată de unii istorici data de început a războiului.
Cronologia evenimentelor (1937 – 1945) == Articole principale: Teatrul european de război în Al Doilea Război Mondial, Teatrul mediteranean de război în Al Doilea Război Mondial, Războiul din Pacific, Sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial în Europa
modifică 1937: Al doilea război chino-japonez
La 7 iulie 1937, Japonia, după ce ocupase în 1931 Manciuria, a lansat un atac nou împotriva Chinei lângă Beijing (citeşte: Peicing sau Peking) - vezi Incidentul de la podul Marco Polo. În loc să se retragă rapid, aşa cum făcuse în conflictele precedente, guvernul chinez a declarat război Japoniei, declanşându-se, astfel, al doilea război chino-japonez, care avea să devină, în scurtă vreme, o parte a războiului mondial. În decembrie 1937, capitala Nanking (Nanjing), a fost cucerită de japonezi, guvernul chinez refugiindu-se la Chongqing pentru tot restul războiului. Surprinşi de rezistenţa îndârjită a chinezilor, forţele japoneze au comis atrocităţi nemaintâlnite până atunci împotriva civililor şi prizonierilor de război după ocuparea Nankingului, (vezi masacrul de la Nanjing), omorând aproximativ 200.000 de persoane în mai puţin de o lună.
În Europa, pacea era tot mai nesigură, după anexarea de către Germania Nazistă a Austriei şi dezmembrarea Cehoslovaciei.
modifică 1939: Izbucnirea războiului în Europa
Articole principale: Campania poloneză din septembrie, Războiul ciudat
Războiul a izbucnit în Polonia la 1 septembrie 1939. Franţa şi Anglia şi-au onorat obligaţiile ce le aveau faţă de aliatul polonez, declarând război Germaniei două zile mai târziu (3 septembrie). Şi Australia şi Noua Zeelandă au declarat război în aceeaşi zi, dar datorită diferenţelor de fus orar, ele au fost primele care au intrat în război, nu britanicii. Canada a urmat o săptămână mai târziu, (10 septembrie).
Polonia, care reuşise doar o mobilizare parţială, având militarii echipaţi cu arme depăşite moral, bazându-se încă pe o cavalerie numeroasă, fără să se bucure de un sprijin activ din partea englezilor şi francezilor, a fost rapid înfrântă de Wehrmachtul' superior la toate capitolele: din punct de vedere numeric, al armamentului şi tacticilor (vezi "Blitzkrieg"). Polonia a fost atacată din trei părţi, din Germania şi din Cehoslovacia ocupată. În conformitate cu înţelegerile secrete din Pactul Molotov-Ribbentrop, Armata Roşie sovietică a invadat Polonia dispre răsărit la 17 septembrie, iar guvernul polonez s-a exilat în România, împreună cu tezaurul Băncii Naţionale a Poloniei şi un număr de unităţi ale armatei poloneze. Ultimele unităţi poloneze au încetat rezistenţa la 6 octombrie. În ciuda alianţei care-i lega de Polonia, după declararea războiului, Anglia şi Franţa nu au întreprins acţiuni militare ofensive împotriva Germaniei, cu excepţia unui atac de mică amploare în Saar, urmat de retragere. Această situaţie a durat până în mai 1940, fiind cunoscută cu numele de "războiul ciudat" ("Sitzkrieg"). Forţele poloneze au continuat să lupte împotriva forţelor Axei şi după ce ţara lor a fost ocupată. Un exemplu în această privinţa a fost contribuţia remarcabilă a piloţilor polonezi în Bătălia Angliei.
Uniunea Sovietică şi-a respectat angajamentele luate prin înţelegerile secrete al pactului Molotov-Ribbentrop şi nu i-au atacat pe germani. Stalin era fericit să constate că aprecierile sale cu privire la conflictele dintre duşmanii naturali ai sovieticilor, capitaliştii, se confirmă, aceştia încăierându-se între ei. Mai mult, Uniunea Sovietică a profitat de înfrângerea Poloniei, ocupând partea răsăriteană a ţării şi ucigând la Katyn pe toţi ofiţerii polonezi căzuţi prizonieri. În tot acest timp, SUA nu au intervenit în conflict, opinia publică americană fiind de părere că noul conflict european este „războiul altora”.
Au fost câteva ciocniri izolate în timpul „războiului ciudat”: scufundarea cuirasatului Royal Oak în rada bazei navale de la Scapa Flow şi bombardamentele Luftwaffe făcute asupra bazelor navale Rosyth şi Scapa Flow. Cuirasatul de buzunar Admiral Graf Spee al Kriegsmarine (Marina germană de război) a fost scufundat în apele Atlanticului de Sud după bătălia de la River Plate. Pactul Tripartit a fost semnat pe 27 septembrie 1939 de Germania, Italia şi Japonia, această alianţă primind numele de „Puterile Axei”. Uniunea Sovietică a atacat Finlanda la 30 noiembrie 1939, începând ceea ce avea să se numească „războiul de iarnă”, încheiat în martie 1940. Deşi Finlanda a fost nevoită să facă anumite concesii teritoriale, conflictul a scos în evidenţă slaba competenţă a corpului ofiţeresc al Armatei Roşii, slăbită dupa epurările staliniste.
modifică 1940: Generalizarea războiului
Articole principale: Campania norvegiană, Bătălia Franţei, Bătălia Angliei, Campania din Africa de Nord, Campania din Balcani
Europa: Germania a invadat Danemarca şi Norvegia la 9 aprilie 1940, în cadrul Operaţiunii Weserübung, care avea scopul declarat să elimine ameninţarea unei invazii aliate în regiune. S-au desfăşurat lupte grele pe mare şi pe uscat, în Norvegia. Forţele britanice, franceze şi poloneze au debarcat în sprijinul norvegienilor în luptele de la Namsos, Åndalsnes şi Narvik. Până la sfârşitul lunii iunie, însă, forţele aliate au fost evacuate, iar armata norvegiană a capitulat. Franţa, Belgia, Olanda şi Luxemburg au fost invadate în 10 mai, punând capăt, astfel, "războiului ciudat", dând startul Bătăliei Franţei. Aliaţii au sperat să poată stabiliza frontul, aşa cum făcuseră şi în Primul Război Mondial, dar s-au dovedit total nepregătiţi să facă faţă tacticilor Blitzkriegului german. În prima fază a războiului, (Operaţiunea Galben), Panzergruppe von Kleist , aparţinând Wehrmachtului, a ocolit linia Maginot şi a spart apărarea Aliaţilor în două, avansând rapid către Canalul Mânecii. Belgia, Luxemburgul şi Olanda au fost ocupate rapid de Grupul de Armată B, iar Corpul expediţionar englez, încercuit în nord, a fost evacuat din Dunkirk în cadrul Operaţiunii Dynamo. Forţele germane au invadat Franţa în cadrul Operaţiunii Roşu, avansând prin spatele liniei Maginot spre coasta Atlanticului. În timp ce unităţile armatei franceze mai luptau încă, un număr de politicieni şi comandanţi militari de frunte au decis că era mai bine ca Franţa să capituleze. Franţa a semnat un armistiţiu cu Germania, în 22 iunie 1940, ceea ce a condus la instalarea unui guvern marionetă la Vichy în zona neocupată a ţării.
În iunie 1940, Uniunea Sovietică a ocupat statele baltice şi a anexat Basarabia şi Bucovina de nord care aparţineau României. Pentru că nu a reuşit să obţină o pace cu Anglia, Germania a început pregătirile pentru invadarea insulelor britanice în cadrul a ceea ce avea să se numească Bătălia Angliei. Luftwaffe şi Royal Air Force au luptat patru luni pentru controlul spaţiului aerian britanic. La început, Luftwaffe avea ca ţintă Centrul de comandă al RAF, dar a ajuns să se rezume la bombardamente sălbatice asupra Londrei. Cum Luftwaffe a eşuat în îndeplinirea scopurilor propuse, Operaţiunea Seelöwe (Leul de Mare) – invazia insulelor britanice – a fost abandonată. Eforturi cel puţin la fel de mari s-au făcut pe mare, în timpul Bătăliei Atlanticului. Într-o campanie pe termen lung, submarinele germane au încercat să priveze Anglia de transporturile absolut necesare apărării a mărfurilor primite din SUA, prin intermediul programului Lend Lease. Submarinele germane au reuşit să reducă într-o proporţie îngrijorătoare capacitatea de transport a flotei britanice, dar Regatul Unit a refuzat să ceară pacea, primul-ministru britanic Winston Churchill afirmând răspicat: "Nu ne vom preda niciodată!". Preşedintele Roosevelt a anunţat o schimbare a poziţiei americane de la "neutră" la "nonbeligerantă ".
Mediterana: Italia a invadat Grecia la 28 octombrie 1940, atacând din bazele din Albania. Deşi depăşiţi numeric, grecii au respins atacul italian şi au lansat un contraatac la scară mare, avansând adânc în teritoriul albanez. Până la mijlocul lunii decembrie, grecii eliberaseră un sfert din teritoriul albanez.
Campania din Africa de nord a început în 1940, forţele italiene din Libia atacându-le pe cele britanice din Egipt. Se încerca, astfel, transformarea Egiptului într-o posesiune italiană, ţinta principală fiind Canalul Suez, rută vitală de transport maritim. Forţele britanice, indiană şi australiană au contraatacat (Operaţiunea Compas), dar această ofensivă a fost oprită când cea mai mare parte a forţelor Commonwealthului au fost transferate în Grecia pentru a lupta împotriva germanilor. Unităţile germane (Afrika Korps) conduse de generalul Erwin Rommel au debarcat în Libia şi au reluat atacul asupra Egiptului. Italienii au invadat şi cucerit Somalia Britanică în august 1940. Pe de altă parte, declaraţia de război italiană a pus sub semnul întrebării supremaţia maritimă britanică, supremaţie sprijinită pe Gibraltar, Malta şi Alexandria. Gibraltarul nu a fost niciodată atacat direct. În schimb, Alexandria şi, în special, Malta au fost atacate în mod repetat de forţele Axei. Malta a devenit în această perioadă cel mai bombardat loc de pe Pământ.
Asia: În 1940, Japonia a ocupat Indochina Franceză (Vietnamul), conform unor înţelegeri cu Guvernul de la Vichy, în ciuda opoziţiei Forţelor Franceze Libere, alăturându-se, astfel, agresiunii forţelor Axei, Germania şi Italia. Aceste acţiuni au intensificat conflictul Japoniei cu Statele Unite şi Regatul Unit, care au reacţionat printr-un boicot petrolier.
modifică 1941: Războiul devine global
Articole principale: Frontul de Răsărit, Războiul în continuare, Atacul de la Pearl Harbor
Europa:
Guvernul iugoslav a cedat presiunilor italo-germane şi a semnat, la 25 martie 1941, Pactul Tripartit. Au urmat demonstraţii anti-puterile Axei în ţară şi o lovitură de stat care a înlocuit, la 27 martie 1941, guvernul cu un altul pro-Aliaţi. Forţele lui Hitler au invadat Iugoslavia şi Grecia la 6 aprilie 1941. Hitler a trimis, fără nici o tragere de inimă, armata germană să-i sprijine pe italieni în încercarea de cucerire a Greciei, scopul fiind acela de a-i împiedica pe englezi să creeze şi să consolideze un front strategic sudic. Forţele aliate ale Axei au reuşit să-i împingă înapoi pe greci. Trupele britanice au fost aduse din Africa de nord în Grecia pentru a face faţă noului atac, dar au eşuat în încercarea de a preveni cucerirea Greciei de către Axă, fiind apoi evacuate în grabă. La 20 mai 1941 a început Bătălia pentru Creta, prin desantarea (cu ajutorul planoarelor) a vânătorilor de munte şi a paraşutiştilor (Fallschirmjäger) germani. Au fost folosite, în această operaţiune, 539 de aeronave de transport. Insula Creta era apărată de aproximativ 43.000 de greci, australieni, neozeelandezi şi britanici, nu toţi fiind echipaţi corespunzător. Germanii au atacat simultan pe trei aerodromuri. Atacul a reuşit numai pe unul dintre ele, care a fost cucerit, ceea ce le-a permis germanilor să-şi întărească poziţiile şi să-şi aprovizioneze rapid forţele. Aliaţii au decis, după o săptămână de lupte, că au fost aduse în insulă atât de multe trupe şi provizii germane, încât apărarea insulei nu mai era cu putinţă, 17.000 de soldaţi ai Commonwealthului trebuind să fie evacuaţi. Pe insulă au rămas, totuşi, 10.000 de luptători greci şi 500 de britanici, continuând lupta împotriva ocupanţilor germani. Pierderile germane s-au cifrat la 6.200 de oameni (din care aproape 4.000 de morţi) din cei 14.000 de soldaţi care au atacat Creta. Pierderile germanilor au fost aşa de ridicate, încât Hitler a luat hotărârea să nu mai aprobe vreodată un desant aerian. Generalul Kurt Student avea să spună mai târziu: "Creta a fost mormântul paraşutiştilor germani". Aliaţii au tras concluziile necesare din această invazie, şi anume că orice desant aerian trebuie să fie sprijinit corespunzător de aviaţie. Aceste concluzii au fost folosite, mai târziu, în timpul debarcării din Normandia.
La 22 iunie 1941, Germania nazistă a declanşat Operaţiunea Barbarossa – invazia Uniunii Sovietice – cea mai mare invazie din istoria omenirii. "Marele Război pentru Apărarea Patriei" (în limba rusă: Великая Отечественная Война, Velikaia Otecestvennaia Voina) a început prin atacul-surpriză al armatelor de panzere (tancuri) germane, care au încercuit şi distrus cea mai mare parte a armatelor sovietice din vest, capturând sau ucigând sute de mii de oameni. Armata Roşie a aplicat tactica pământului pârjolit în retragerea către zona de stepă a Rusiei Europene, pentru a câştiga timp şi pentru a suprasolicita liniile de aprovizionare germane. Intreprinderile industriale au fost demontate şi mutate în zona Munţilor Urali şi în Siberia, în afara razei de acţiune a bombardierelor naziste. Armatele germane au început atacul pe trei direcţii: spre nord, pentru capturarea oraşului Leningrad, către sud, pentru cucerirea Ucrainei, a zonelor bogate în petrol din Caucaz şi a oraşului Stalingrad şi către centru, pentru cucerirea capitalei sovietice, Moscova. Fiecare dintre oraşele-ţintă nu aveau doar o valoare strategică, dar şi una propagandistică importantă. Armata germană nu a fost însă pregătită să ducă un război de lungă durată, fiind obligată să lupte în condiţiile iernii ruseşti. Contraatacurile sovietice i-au zdrobit pe germani în suburbiile Moscovei, debandada trupelor germane fiind cu greu evitată. Aceasta a fost prima mare înfrângere a Wehrmachtului şi unul din punctele de cotitură ale luptei Aliaţilor împotriva Germaniei Naziste. Războiul continuu dintre Finlanda şi Uniunea Sovietică a început prin masive atacuri aeriene sovietice, la scurtă vreme după începerea Operaţiunii Barbarossa, (25 iunie), şi s-a încheiat cu un armistiţiu în 1944. URSS au avut ca aliat în acest război pe britanici, dar nu şi pe americani.
Mediterana: În iunie 1941, forţele Aliaţilor au invadat Siria şi Libanul, aflate sub mandatul guvernului colaboraţionist francez de la Vichy, cucerind Damascul pe 17 iunie (Campania Siria-Liban). În acelaşi timp, armatele germano-italiene din Africa de nord conduse de Rommel au avansat cu rapiditate către est, asediind portul maritim de importanţă vitală Tobruk. În ciuda rezistenţei îndârjite, trupele britanico-australiene au fost respinse până la El Alamein.
Asia: Războiul chino-japonez
Articol principal: Războiul chino-japonez (1937-1945)
Războiul izbucnise în Asia cu mai mulţi ani înainte de a începe conflictul mondial în Europa. Japonia a invadat China în 1931. Roosevelt a semnat un ordin executiv, în mai 1940, nepublicat (secret), care permitea personalului militar al SUA să demisioneze cu scopul de a participa la o misiune americană sub acoperire: Grupul Voluntarilor Americani, cunoscuţi şi sub numele Tigrii Zburători ai lui Chennault. În aproximativ şapte luni, Tigrii Zburători au distrus un număr estimat de 600 avioane japoneze. De asemenea, Tigrii Zburători au scufundat numeroase vase maritime japoneze şi au luptat împotriva invaziei japoneze în Burma. Datorită, în parte, boicotului comercial la care participau Statele Unite şi alte ţări, boicot care afecta în special aprovizionarea cu ţiţei, dar şi alte materii prime, japonezii au plănuit să atace Pearl Harbor în duminica de 7 decembrie 1941, pentru a anihila flota SUA din Pacific, lăsând mână liberă armatei nipone să cucerească zonele petroliere din Asia de sud-est. La 2 ore după atac ambasadorul japonez a înmânat SUA declaraţia de război, motivându-se dificultăţi de translatare. În ciuda faptului că au existat numeroase semne care prevesteau atacul, bombardarea bazelor militare de la Pearl Harbor a fost o surpriză totală pentru americani. Deşi atacul a provocat distrugeri importante flotei americane de cuirasate, ţintele pricipale, portavioanele, au rămas neatinse. În ziua următoare, forţele nipone au atacat Hong Kongul, ceea ce a dus, în cele din urmă, la capitularea coloniei engleze, în ziua de Crăciun. De aceea, acea zi tristă a purtat printre localnici numele de 'Black Christmas – Crăciunul negru'. Japonezii au lansat numeroase atacuri împotriva avanposturilor americane şi britanice din zona Pacificului.
Asia: Intrarea SUA în război
Articol principal: Atacul de la Pearl Harbor
La 7 decembrie 1941, avioanele flotei de portavioane comandată de Viceamiralul Chuichi Nagumo au efectuat un raid aerian-surpriză la Pearl Harbor, Hawaii, cea mai mare bază navală americană din Pacific. Forţele japoneze au înfrânt rezistenţa slabă a americanilor şi au devastat portul şi aerodromurile. În timpul atacului au fost scufundate sau avariate 8 cuirasate, 3 crucişătoare şi 3 distrugătoare şi au fost avariate mai multe vase auxiliare. De asemenea, au fost distruse sau avariate 343 de avioane. Totuşi, atacul surpriză nu a avut rezultate decisive, ţinte importante, cum ar fi fost portavioanele (aflate în larg în acel moment), depozitele de carburanţi ale bazei şi şantierele navale nefiind atinse. Eşecul japonezilor în atingerea acestor ultime ţinte a fost considerat de mulţi istorici o eroare strategică de proporţii, pe termen lung pentru Imperiul Japonez.
În ziua următoare, Statele Unite au declarat război Japoniei. Concomitent cu atacul asupra bazei navale de la Pearl Harbor, a fost efectuat şi un atac asupra bazei aeriene americane din Filipine. Imediat după aceste atacuri, Japonia a invadat Filipinele şi coloniile britanice Hong Kong, Malaya, Borneo şi Burma. Aceste ultime atacuri aveau ca scop cucerirea câmpurilor petroliere din zonă, în special cele aparţinând Indiilor Olandeze. În câteva luni, toate aceste teritorii au fost cucerite de japonezi. Insula fortificată Singapore a fost cucerită în februarie 1942, primul ministru W. Churchill considerând pierderea acestei posesiuni una dintre cele mai umilitoare înfrângeri britanice din toate timpurile, armata japoneză fiind în inferioritate numerică (36000 contra 85000).
După atacul japonez asupra Pearl Harbor-ului, Germania a declarat, la 11 decembrie 1941, război Statelor Unite, deşi, în conformitate cu prevederile Pactului Tripartit din 1940, nu era obligată să o facă. Hitler a făcut acest pas deoarece era sigur de victorie pe frontul de est, motivând că nedeclararea războiului către SUA ar condamna Pactul Tripartit la moarte şi că SUA şi Germania se aflau deja într-un război nedeclarat. Cu toate aceste explicaţii, mişcarea diplomatică germană s-a dovedit totuşi o gravă eroare, care a oferit preşedintelui american Franklin D. Roosevelt pretextul de care aveau nevoie SUA pentru a se alătura cu toate forţele Aliaţilor în războiul din Europa, fără să întâmpine vreo opoziţie din partea Congresului. Cei mai mulţi istorici consideră acest moment un alt punct de cotitură al războiului, în care Hitler a provocat sudarea unei alianţe a mai multor naţiuni puternice: SUA, Anglia şi URSS, capabile, în această formulă, să ducă împreună ofensive puternice, simultane, în vest şi est.
modifică 1942: Impasul german
Articole principale: Bătălia de la Stalingrad, Operaţiunea Torţa
Europa: În 1942, a fost lansată o ofensivă către Caucaz pentru ocuparea câmpurilor petroliere şi pentru cucerirea oraşului Stalingrad. Asediul Stalingradului s-a întins pe durata mai multor luni, cu numeroase lupte de stradă, care au provocat pierderi uriaşe de vieţi omeneşti de ambele părţi. În timpul nopţii, forţele sovietice erau aprovizionate de pe malul stâng al râului Volga, iar Wehrmachtul s-a împotmolit într-o luptă de uzură, mai ales după ce Armata a VI-a de tancuri a fost scoasă din dispozitivul din faţa oraşului şi a fost trimisă să lupte în Caucaz. În noiembrie, o puternică ofensivă a încercuit armatele germane în raionul Stalingradului, armate care s-au predat în cele din urmă, în frunte cu mareşalul Friedrich Paulus. Promovarea (prin radio!) a generalului Paulus de către Hitler la gradul de feldmareşal a fost făcută în speranţa că acest fapt îl va împiedica pe comandantul german să se predea. În întreaga istorie militară germană, niciun mareşal nu fusese capturat viu sau nu se predase în mâinile inamicului. Friedrich Paulus a întrerupt această tradiţie şi s-a predat, 2 februarie, împreună cu supravieţuitorii armatelor germane.
Ca urmare a luptelor de la Stalingrad, oraşul a fost complet distrus, numărul victimelor din rândurile militarilor şi civililor a fost uriaş, Armata a VI-a germană a Wehrmachtului' a încetat să mai existe, alături de germani căzând în prizonierat şi militarii unităţilor româneşti, italiene şi ungare. Ca urmare a înfrângerii de la Stalingrad, Ministrul Propagandei Joseph Goebbels a ţinut vestitul său discurs de la Palatul Sporturilor în care cerea germanilor să se mobilizeze pentru războiul total.
Mediterana:
Prima bătălie de la El Alamein a avut loc între 1 iulie şi 27 iulie 1942. Forţele germane au avansat până la El Alamein, ultimul punct care asigura apărarea oraşului Alexandria şi a canalului navigabil Suez. În condiţiile în care germanii îşi epuizaseră proviziile, forţele Commonwealthului au reuşit să le oprească avansarea. A doua bătălie de la El Alamein a avut loc între 23 octombrie şi 3 noiembrie 1942, după ce mareşalul Bernard Montgomery l-a înlocuit pe Claude Auchinleck de la comanda forţelor Commonwealthului, forţe rebotezate Armata a VIII-a britanică. Erwin Rommel, comandantul german al Afrika Korps, poreclit "Vulpea Deşertului", nu s-a mai aflat în fruntea trupelor sale, fiind rechemat în Europa. Deşi în timpul ofensivei britanicii au pierdut mai multe tancuri decât germanii, până la urmă, Montgomery a ieşit învingător. Aliaţii occidentali aveau în timpul luptelor marele avantaj de a fi foarte aproape de bazele de aprovizionare. În plus, germanii au avut un sprijin sporadic din partea Luftwaffe, prinsă în luptele pentru apărarea spaţiului aerian european şi în susţinerea efortului de război antisovietic. După înfrângerea de la El Alamein, germanii, avându-l din nou la comandă pe Rommel, au reuşit o retragere strategică reuşită în Tunisia. În timpul Conferinţei ARCADIA din decembrie 1941 – ianuarie 1942, liderii aliaţilor occidentali au ajuns la concluzia că era esenţial să păstreze Rusia în război. Acest punct de vedere a dus la strategia globală "Germania mai întâi". Aceasta prevedea că lupta împotriva Germaniei era prioritară, Japonia fiind lăsată pe un plan secundar. Această decizie a dus la o discuţie prelungită asupra oportunităţii deschiderii unui al doilea front împotriva Germaniei. Şefii statelor majore americane erau în favoarea unei operaţiuni amfibii peste Canalul Mânecii, care să ducă la o debarcare în Franţa. Britanicii s-au opus unei asemenea operaţiuni din mai multe motive: lipsa unor vase de debarcare suficiente şi unele probleme logistice, cât şi faptului că forţele americane nu erau suficient de numeroase şi de bine pregătite pentru a face faţă trupelor germane experimentate. Doar în faţa pericolului prăbuşirii frontului sovietic, englezii ar fi fost de acord cu o debarcare în Franţa. Churchill a propus o debarcare de mai mici dimensiuni în Norvegia sau în Africa Franceză de Nord. Planul pentru debarcarea în Africa a fost aprobat în iulie 1942.
Operaţiunea Torţa a fost condusă de Dwight Eisenhower. Scopul acestei operaţiuni era acela de a câştiga controlul asupra Marocului (Morocco) şi Algerului, prin debarcări simultane la Casablanca, Oran şi Alger, urmată, mai apoi, de o debarcare la Bône, poarta către Tunisia. Operaţiunea a fost lansată la 8 noiembrie 1942. Primul val al atacatorilor a fost aproape în întregime american, deoarece s-a considerat că francezii vor reacţiona mai bine în faţa americanilor decât în faţa britanicilor. S-a sperat că forţele locale ale regimului de la Vichy nu vor opune rezistenţă şi se vor supune autorităţii Forţelor Franceze Libere ale generalului Henri Giraud. De fapt, rezistenţa a fost mai puternică de cât se aşteptase cineva, deşi a fost sporadică. Comandantul trupelor regimului de la Vichy, amiralul Darlan, a negociat încetarea ostilităţilor, în ciuda ordinelor guvernului său. I s-a permis amiralului să continue să exercite controlul asupra zonei, sub comanda Forţelor Franceze Libere. În urma atacului aliat, Hitler a atacat şi a ocupat restul Franţei. Trupele Afrika Korps comandate de Rommel nu au fost aprovizionate corespunzător, cauza principală fiind pierderile mari provocate de marina şi aviaţia aliaţilor, în special a britanicilor, navelor de transport germane şi italiene în Mediterana. Lipsa aprovizionării şi a sprijinului aerian a distrus orice şansă a unei ofensive germane în Africa. În cele din urmă, forţele germano-iataliene au fost prinse în cleştele unui atac dublu dinspre Algeria şi Libia. Trupele germane în retragere au continuat să opună o rezistenţă îndârjită, Rommel reuşind să-i învingă pe americani în Bătălia din Pasul Kasserine, înainte de a termina retragerea strategică. În mod inevitabil, avansând, atât din est, cât şi din vest, aliaţii au înfrânt, în final, Afrika Korps pe 13 mai 1943. Aproximativ 250.000 de militari ai Axei au fost luaţi prizonieri.
Asia:
În mai 1942, un atac naval asupra Port Moresby – Noua Guinee, a fost respins de marina aliată în Bătălia din Marea de Corali. Dacă ar fi reuşit capturarea oraşului Port Moresby, Australia s-ar fi aflat în zona razei de acţiune a marinei japoneze. Aceasta a fost prima acţiune încununată de succes împotriva japonezilor şi prima bătălie navală dusă exclusiv de portavioane. Cele două părţi au suferit pierderi mari, egale ca gravitate. O lună mai târziu, invadarea de către japonezi a insulelor Midway a fost evitată datorită succesului decriptorilor aliaţi, care au descifrat mesajele secrete japoneze, marina americană fiind capabilă să pregătească un răspuns pe măsura atacului nipon. Piloţii americani au reuşit scufundarea portavioanelor japoneze, industria japoneză dovedindu-se incapabilă să le înlocuiască rapid. Pierderea a numeroase avioane şi piloţi experimentaţi (mulţi dintre ei participanţi la Atacul de la Pearl Harbor) a fost un handicap pe care japonezii nu l-au mai putut recupera până la sfârşitul războiului. Americanii au pierdut un portavion şi un număr mic de avioane. A fost o victorie totală pentru americani, marina japoneză fiind nevoită să treacă din acest moment în defensivă. În iulie, un atac terestru asupra oraşului Port Moresby a fost dus de-a lungul accidentatului drum Kokoda. Acest atac a fost respins de miliţiile australiene, având printre membrii lor numeroşi tineri slab antrenaţi, care au trebuit să lupte cu îndârjire până la sosirea trupelor regulate australiene, reîntoarse din Africa de Nord, Grecia şi Orientul Mijlociu. În mod uimitor, batalionul al 39-lea australian, depăşit numeric, având în componenţa lui soldaţi neexperimentaţi, a învins armata japoneză formată din 5.000 de soldaţi. Aceasta a fost cea mai importantă victorie din istoria militară australiană. Chiar mai înainte de intrarea SUA în război, Aliaţii căzuseră de acord că înfrângerea Germaniei Naziste era prioritară. Totuşi, forţele SUA au început să atace japonezii în teritoriile pe care le ocupaseră aceştia din urmă, începând cu insula Guadalcanal, având de înfruntat o apărare niponă foarte hotărâtă şi agresivă. La 7 august 1942, Statele Unite au luat cu asalt insula. La sfârşitul lunii august şi începutul lunii septembrie, în timp ce luptele în Guadalcanal continuau cu furie, un atac ambiţios al japonezilor a avut loc în extremitatea estică a Noii Guinee, unde australienii au reuşit o victorie importantă în Golful Milne, prima înfrângere gravă a niponilor. Până la sfârşitul lunii februarie 1943, Guadalcanalul a fost cucerit de americani.
Un element esenţial al campaniei din Asia au fost şi luptele pentru insulele Aleutine. Vezi şi Al Doilea Război Mondial: Insulele Aleutine.
modifică 1943: Schimbarea cursului războiului
Articole principale: Bătalia de la Kursk, Campania italiană
Europa:
Rusia: După victoria de la Stalingrad, Armata Roşie a lansat 8 ofensive de-a lungul iernii, multe dintre ele concentrate de-a lungul bazinului râului Don, lângă Stalingrad, care au dus, iniţial, la eliberarea unor teritorii sovietice. Datorită eforturilor continue, Armata Roşie a fost slăbită, iar germanii au recucerit zonele pierdute iniţial. În iulie, Wehrmachtul a lansat o ofensivă, amânată până în acel moment de mai multe ori, în zona Kursk. Intenţiile germanilor erau însă cunoscute de sovietici, care s-au pregătit corespunzător, astfel încât Bătălia de la Kursk s-a încheiat în nota generală a contraofensivei ruseşti, care i-a împins mult înapoi pe germani.
Invazia din Italia: Africa de nord, cucerită de curând, a fost folosită ca trambulină pentru invadarea Siciliei începută la 10 iulie 1943. În 25 iulie, Benito Mussolini a fost demis din funcţie de Regele Italiei, permiţând unui nou guvern să preia puterea. După cucerirea Siciliei, Aliaţii au invadat Italia continentală, la 3 septembrie 1943. Italia s-a predat în 8 septembrie, dar forţele germane au continuat să lupte. Aliaţii au avansat către nord, dar au fost opriţi, în timpul iernii, pe Linia Gustav, până când, în timpul bătăliei de la Monte Cassino, au spart frontul german, iar Roma a fost eliberată la 5 iunie 1944. La mijlocul anului 1943, înainte de capitularea Italiei, a avut loc a 5-a şi ultima ofensivă germană împotriva partizanilor iugoslavi.
