Jakas reklama 

 

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Naştere – 11 aprilie 1858
Bucureşti
Deces – 29 aprilie 1918
Iaşi
Profesiune – scriitor, orator şi avocat
Naţionalitate – român
Perioadă activă
ca scriitor –		 1878 -1914
Genuri – nuvelă, basm, dramă
Mişcare literară – Poporanism
Operă/e de debut – 1878 cu placheta de poezii Poiana lungă. Amintiri

Barbu Ştefănescu Delavrancea (n. 11 aprilie 1858, Bucureşti; † 29 aprilie 1918, Iaşi) a fost un scriitor, orator şi avocat român, Membru al Academiei Române şi primar al Capitalei. Este tatăl pianistei şi scriitoarei Cella Delavrancea, precum şi al arhitectei Henrieta (Riri) Delavrancea, una dintre primele femei-arhitect din România.

Cuprins

modifică Viaţa timpurie

S-a născut la 11 aprilie 1858, în mahalaua Delea-Nouă, din bariera Vergului, Bucureşti, mezinul unei familii modeste. Tatăl, Ştefan „căruţă-goală“, pe numele adevărat Ştefan Tudorică Albu, era coborâtor din familia unor ciobani vrânceni, „strămutat în marginea Bucureştilor, în căutarea unei munci mai rodnice“, devenind căruţaş de grâne pe traseul Bucureşti-Giurgiu şi „staroste al cărăuşilor din barieră“. Tatăl lui Delavrancea a fost împroprietărit la Sohatu-Ilfov, ca urmare a legii rurale elaborate de Cuza-Vodă şi M. Kogălniceanu: „Eu nu pot să uit că sunt copilul ţăranului clăcaş împropietărit la '64 ... Străbunii mei se pierd în haosul iobagilor, suferind cu ceilalţi ţărani deopotrivă şi lipsa, şi foamea, şi năvălirile ...“ Mama lui Barbu, Iana (Ioana sau Ana), era „fiica văduvei Stana din Postrăvari, sat locuit de clăcaşi, de pe moşia familiei Filipescu“. Primii ani de viaţă şi-i petrece în uliţa Vergului, în tovărăşia tatălui, ajuns la aproape 70 de ani: „Mi-aduc şi acum aminte (aş fi mulţumit dacă n-ar fi decât o amintire) cum mă agăţam de scurteica lui lungă şi îmblănită cu mârsă neagră şi-l linguşeam şi-l mângâiam pe obraji şi pe pletele-i rotunjite ca să mă ia în căruţă“ - şi a poveştilor spuse la gura sobei: „Pleoapele-mi cădeau încărcate de lene, de somn, de mulţumire. Şi mă simţeam uşor ca un fulg plutind pe o apă care curge încet, încetinel, încetişor ...“

Părinţii îl dădură în primire diaconului Ion Pestreanu de la Biserica Sf. Gheorghe Nou, „să-l înveţe slovele noi şi să citească“. În clasa a II-a (1866) intră elev la Şcoala de Băieţi Nr. 4, unde îl are învăţător pe Spirache Danilescu, „om luminat“, urmând ca în anul următor să treacă la Şcoala Domnească, pentru clasele a III-a şi a IV-a. Studiază cu învăţătorii E. Becarian şi Ion Vucitescu, în condiţiile de rigoare ale internatului şi ale şcolii vechi în care se practicau pedepse aspre. În registrele matricole era trecut numele de Ştefănescu Barbu.

După cele patru clase primare, Barbu este înscris, după un an, ca bursier la Liceul „Sf. Sava“, învaţă cu cei mai de seamă profesori ai Capitalei din acea vreme (D.A. Laurian, Anghel Demetriescu, Vasile Ştefănescu), fiind remarcat pentru talentul şi capacitatea sa de asimilare. Atmosfera din internatul de la „Sf. Sava“ şi imaginea adolescentului vibrând de pasiune vor fi evocate în nuvela Bursierul. Din această perioadă (1876 - 1877) datează şi primele lui încercări literare. Din 1877 devine student la Facultatea de Drept.

modifică Debutul literar

Adevărata „producţie poetică a liceanului“ poate fi identificată mai târziu, în 1878. După ce începe să publice versuri în ziarul România liberă, în 1878 publică primul său volum, placheta de poezii Poiana lungă. Amintiri, semnată doar cu prenumele Barbu, în tradiţia poeziei din primele decenii ale veacului, cu o bună primire din partea criticii, în revistele Viaţa literară, România liberă, Familia. În 1882, Barbu Delavrancea îşi trece examenul de licenţă la Facultatea de Drept din Bucureşti, cu teza de licenţă în drept Pedeapsa, natura şi însuşirile ei, pe care o publică în acelaşi an, semnată Barbu G. Ştefănescu. Gheorghe era bunicul dinspre partea tatălui: „Gheorghe Tudorică Albu din Sohatu“. Scriitorul îşi va semna operele cu varianta definitivă Barbu Delavrancea (ortografiată la început „de la Vrancea“, după acel ţinut de mare originalitate etno-culturală, de care scriitorul se simţea foarte legat sufleteşte). În perioada 1880 - 1882, Barbu Ştefănescu publică în România liberă foiletoanele intitutale Zig-Zag, semnând cu pseudonimul Argus. De acum datează şi debutul propriu-zis al scriitorului ca nuvelist, cu Sultănică (România liberă, 9 - 15 martie, 1883), semnată Argus. După un scurt popas la Paris (1882 - 1884), pentru a-şi desăvârşi studiile juridice, Delavrancea publică în 1885 volumul de nuvele Sultănica.

modifică Activitatea publicistică

Reîntors în ţară de la Paris (1884), Delavrancea devine „un nume de circulaţie şi de prestigiu“. Colaborează cu România Liberă, numărându-se printre redactorii ei apropiaţi, alături de Al. Vlahuţă şi Duiliu Zamfirescu, semnând cronicile muzicale şi plastice, precum şi nuvelele şi povestirile din prima ediţie a volumului Sultănica. Publică, pe rând, Şuier, Fanta-Cella, Iancu Moroi, Răzmiriţa, Palatul de cleştar şi Odinioară, care anunţau cu pregnanţă un nume nou în literatura română, culminând cu Trubadurul (1886) şi cu Hagi-Tudose (1887). În 1884, Barbu Delavrancea reprezintă redacţia României libere la cea de-a XXI-a aniversare a Junimii la Iaşi, publicând reportajele Ultimele ştiri şi Iaşi şi banchetul Junimiştilor (România liberă, octombrie 1884). Îl cunoaşte pe I. L. Caragiale, căruia îi consacră un admirabil portret.

Face cunoştinţă cu V. Alecsandri (era pentru prima oară când observam de aproape acel izvor limpede de lăcrămioare şi mărgăritare, pe artistul de frunte al pastelelor, pe marele liric al lui Dan, căpitan de plai) şi cu Titu Maiorescu, citind în 1886 la cercul de la Convorbiri nuvela Trubadurul. Din 1885, scriitorul va publica la ziarul Drepturile omului, iar mai târziu la Literatură şi ştiinţă, revistă condusă de C.D. Gherea. Scriitorul ia parte, de asemenea, la înfiinţarea ziarului Epoca, al cărui prim-redactor va fi de la 16 noiembrie 1885 până la 23 ianuarie 1886, printre colaboratori aflându-se Al. Vlahuţă şi Anghel Demetrescu.

Delavrancea va publica aici, printre altele, două articole semnificative: Cum suntem guvernaţi şi Fiii poporului şi sărăcia poporului, fiind prezentată, pe un ton patetic, starea de înapoiere şi de mizerie a celor sărmani. Prin dezbaterea acestor probleme rurale, sunt dezvăluite primele note ale pamfletarului şi ale politicianului de mai târziu. Continuându-şi colaborarea la Lupta, ziar condus de Gheorghe Panu, gazetarul probează o bună conduită critică. În 1888, Delavrancea se angajează ca redactor şi colaborator la ziarele Democraţia şi Voinţa naţională, unde se va remarca prin numeroase articole. Face critică muzicală şi dramatică (Epoca, 1886), polemizează cu Maiorescu într-o serie de articole ce vor demonstra multiple însuşiri intelectuale (O familie de poeţi). E prezent în aproape toate domeniile artei şi ale vieţii publice, încercându-şi talentul în numeroase direcţii. La 19 aprilie 1887 tipăreşte revista Lupta literară, în paginile căreia apare prima variantă a nuvelei Hagi-Tudose. Printre colaboratori îi descoperim pe Al. Vlahuţă, C. Mille, P. Ispirescu şi Artur Gorovei. Atras de copleşitoarea personalitate a lui B.P. Haşdeu, Delavrancea devine redactor la Revista nouă, condusă de marele savant. Angajându-se tot mai mult în politică şi în gazetărie, scriitorul devine redactorul permanent al ziarelor Democraţia şi Voinţa naţională. Publică, în continuare, la Vieaţa (1894), revistă săptămânală ilustrată, condusă de Al. Vlahuţă şi, mai apoi, de Alceu Urechia, acordând acelaşi interes tuturor problemelor literare, istorice şi filologice, sociale sau politice, în articole de o complexă bogăţie de culori. De la 1 martie 1892, Delavrancea va saluta apariţia la Fălticeni a revistei de literatură populară Şezătoarea, apreciind că revista condusă de Artur Gorovei „se cuvine a avea cu precădere înaintea oricărui om cult, literat şi bun român, căci cel mai suveran mijloc de a înţelege un popor este acela de a-i cunoaşte şi aprofunda tradiţiile, ştiinţa şi creaţiunile sale simple, naive, dar adeseori străbătute de un spirit vast şi genial, pe care numai mulţimile şi popoarele îl pot avea“. Redactorul Revistei noi era la curent cu cele mai de seamă şi mai noi teorii de folclor comparat. Prin studiul din Columna lui Traian (1882), intitulat Doina. Originea poeziei poporane la români, Delavrancea se referă la Dimitrie Cantemir, care în Descrierea Moldovei dădea o primă explicaţie a cuvântului doină, intuind un strâns raport de interdependenţă dintre om şi natură, pe care cântecul popular îl reflectă atât de pregnant. Cel mai important studiu de folclor se intitulează Verbul plastic în creaţiile poporane (Şezătoarea, 1929), dezvăluind „spiritul analitic original, acuitatea observaţiei, cunoştinţele multilaterale şi adânci ale scriitorului“ (Al. Săndulescu), aşa cum va dovedi şi studiul Din estetica poeziei populare (1913), discurs de recepţie cu ocazia alegerii sale ca membru al Academiei Române.

Din activitatea publicistică a lui Delavrancea pot fi desprinse şi alte articole în care, cu aceeaşi efervescenţă intelectuală, scriitorul va exprima puncte de vedere în materie de artă, de limbă şi de literatură. Cronicarul va milita pentru dezvoltarea creaţiei dramatice originale, va întâmpina cu entuziasm scrierile lui M. Sadoveanu, „mare talent, cu o limbă bogată, cu un stil minunat“, ale lui Gala Galaction, „unde viaţa pare aidoma cu cea reală“ sau ale lui D. D. Pătrăşcanu.

Un moment important în activitatea sa jurnalistică îl reprezintă revista Lupta literară (1887), cu accentuate atitudini critice în probleme de critică şi de istorie literară, intrând adeseori în polemică cu Titu Maiorescu, pe care l-a determinat să scrie articolul Poeţi şi critici, publicat în Convorbiri literare la 1 aprilie 1886. Cu mult înaintea lui Ibrăileanu, Delavrancea semnala succint ideea caracterului specific naţional al literaturii, având în vedere o strictă condiţionare socială şi istorică. Beneficiind, din epoca studiilor pariziene, şi de o serioasă cultură plastică, Delavrancea va realiza în câteva articole şi unele observaţii deosebit de interesante în acest domeniu. Seria de foiletoane din România liberă (1883) va reprezenta primul examen al tânărului critic de artă, pe cale de a-şi clarifica preferinţele şi de a-şi consolida atitudinile (Salonul 1883, Pictura). Pasionat şi entuziast, cronicile de după 1890, semnate Era Dolce sau Viator, vor îmbrăţişa un câmp foarte vast de preocupări, cu deosebire despre câţiva din artiştii români de la sfârşitul secolului trecut, în primul rând despre Nicolae Grigorescu şi Andreescu, pe care l-a admirat sincer:

„În faţa peisajelor lui Andreescu vezi natura vie şi mare. (...). Ceea ce la Andreescu e viu, la Grigorescu e feeric; ceea ce la Grigorescu este splendoare uscată, la Andreescu se preface în simplu, energic şi suculent. La Grigorescu, bogăţia aparentă te răpeşte fără a te convinge, la Andreescu, simplitatea aparentă te convinge şi te pune pe gânduri, te face să înţelegi, şi de aceea admiri fără regret şi fără reticenţă, căci pledoariile lui sunt nişte rezumate limpezi ale esenţialului din natură“ (Democraţia, 1883)

modifică Delavrancea - academician

Prozator şi dramaturg, gazetar, avocat şi orator, cu vocaţia perceperii evenimentelor politice şi culturale în cele mai profunde sensuri ale acestora, lansat în politică, ajunge în ultimul an al secolului al XIX-lea (1899) primar al Bucureştilor. Rămâne în literatură, însă, întâi de toate prin Hagi-Tudose şi prin trilogia dramatică moldovenească.

La 12 mai 1912, ca o apreciere a întregii sale activităţi de prozator şi dramaturg, scriitorul este ales membru al Academiei Române, urmând să rostească, peste un an, alocuţiunea omagială. În şedinţa festivă în faţa plenului întrunit la 22 mai 1913, Delavrancea rosteşte discursul Din estetica poeziei populare, care va avea un ecou deosebit în lumea literară. În presa timpulului sunt reproduse ample fragmente, evidenţiindu-se forţa inedită a scriitorului de a argumenta întreaga complexitate a creaţiei populare.

Mulţumind cu modestie membrilor înaltului for cultural, autorul dramei Apus de soare apreciază activitatea literară a altor colegi de generaţie:

„Dar sunt alţii cu merite mai de seamă decât ale mele. Caragiale - cine ar fi crezut că ne va lăsa aşa de curând - care a zugrăvit nepieritor tipurile lui, mai populare ca ale oricui altuia. Vlahuţă, care a turnat în bronz inspiraţiunile lui de adevărat poet, Coşbuc, care a desprins dintr-un ghers al poporului strigăte şi poeme de care suntem mândri, şi alţii mai tineri, cărora li s-ar potrivi aşa de bine celebrul vers al bătrânului Corneille: «La valeur n'attend pas le nombre des années ...»“

modifică Opera literară

modifică Tematică şi particularităţi

Prezentând o anumită tipologie şi morală, Delavrancea s-a dovedit un magistral pictor de tipuri şi de moravuri. Dincolo de tematica preferată sau de modalităţile artistice folosite, în lumea Paraziţilor este interesantă, mai întâi, pentru valoarea ei realistă şi apoi prin felul în care reflectă produsul unor curente literare interferente, ce caracterizează în mod special opera lui Barbu Delavrancea. Fără a avea adâncimea satirică şi arta neîntrecută a lui Caragiale, proza creatorului lui Hagi-Tudose se înscrie în buna tradiţie a nuvelisticii româneşti înregistreate până în acest moment, în ciuda unei interesante oscilaţii între diversele curente şi metode literare.

Interesat de linia melodică a folclorului românesc, temperamental un liric, scriitorul cultivă în acelaşi timp o proză realistă a observaţiei vieţii, cu o expresie crudă, adoptată ca formă de renunţare la formele idilice ale existenţei. Delavrancea respinge „naivităţile romantice“, în numele unei preferinţe pentru „autenticitatea“ naturalistă, care n-a dispărut nici în ultima etapă a creaţiei sale. În întreaga sa activitate literară, Delavrancea a demonstrat o mare preţuire pentru valoarea umană a omului simplu, omul naturii, faţă de ţăranul cu întreaga sa zestre spirituală, cu imaginaţia sa ingenuă, pe care, de altfel, în discursul de recepţie la Academie şi în articolul necrolog despre Ispirescu o va aprecia într-un mod deosebit. Temperament cu fond romantic, oscilând între realitate şi fantezie, prin bogăţia problematicii operei sale, Delavrancea reprezintă una din cele mai puternice prezenţe literare de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX.

modifică Nuvele şi povestiri

modifică Basme

modifică Proză poetică

modifică Dramaturgie

modifică Delavrancea - orator

Prezentă în toate confruntările şi acţiunile politice şi culturale, elocinţa (arta cuvântului) a jucat şi la români un rol esenţial. Primele noastre manifestaţii şi creaţii oratorice îşi găsesc începuturile în cele mai importante împrejurări ale istoriei neamului. De la discursurile lui Gheorghe Lazăr din epoca revoluţionară a lui Tudor Vladimirescu se anticipau cele ale lui M. Kogălniceanu şi Simion Bărnuţiu, cu un puternic impuls pe care îl dădeau eforturile pentru unirea principatelor şi pentru dobândirea independenţei naţionale.

În acelaşi timp s-a afirmat pe un plan superior şi elocinţa universitară şi academică, reprezentată îndeosebi de Titu Maiorescu, Alexandru Odobescu şi Al. Papiu-Ilarian. Paralel cu aceasta, s-a dezvoltat şi oratoria politică parlamentară, în care aveau să strălucească Take Ionescu şi Barbu Delavrancea. Take Ionescu venise de la Paris, unde studiase dreptul, cu reputaţia de a fi o adevărată „gură de aur“, iar Barbu Delavrancea avea să fie numit de Titu Maiorescu, aşa de sever în aprecierile lui, drept „fiara cuvântului“.

În campania oratorică dezlănţuită de N. Iorga, Take Ionescu, N. Titulescu, Delavrancea cutreiera ţara, cerând intrarea ei în război pentru dezrobirea provinciilor subjugate de Austro-Ungaria. Luând cuvântul la una din şedinţele Academiei Române, Delavrancea dădea glas vibrant ideii de unitate naţională: „Avem acelaşi dor, aceleaşi dureri, aceleaşi aspiraţiuni. Cântăm aceleaşi cântece şi aceeaşi doină ... Durerile şi bucuriile celor de dincolo sunt şi ale noastre şi ale noastre sunt ale lor. Duşmanii lor sunt şi ai noştri ... Visul atâtor generaţii de strămoşi, de moşi şi de părinţi l-am visat şi noi, şi acum îl vedem aevea“. Acelaşi orator afirma cu dârză justificare: „Suntem un singur popor, Carpaţii ne sunt şira spinării“.

Lui Delavrancea i-a fost dat să-şi întreacă dotaţii confraţi prin harul genialităţii. Acesta avea să se manifeste mai ales la oratorul politic şi la avocatul penal. De pe tribună şi de la bară se desfăşura nestăvilit temperamentul vijelios al lui Barbu Delavrancea, numit, pentru puterea cuvântului său rostit, „monstrul“ în acţiune (Şerban Cioculescu). Auzit vorbind, auditoriul se cutremura de forţa emotivă a cuvântătorului, capabil să târască după el masele. Aşa s-a întâmplat în martie 1909, când acţiunea lui N. Iorga, cu ocazia reprezentaţiei în scop de binefacere, la Teatrul Naţional din Bucureşti, de către un grup de amatori din „înalta societate“, în limba franceză, a dus la împiedicarea spectacolului, urmată de o serie de impresionante adeziuni din toate unghiurile ţării, marcând începutul ascensiunii politice a profesorului. Cum însă manifestaţia părea a avea şi o atitudine ostilă culturii franceze, Barbu Delavrancea le-a vorbit studenţilor, entuziasmându-i, ca să-i conducă apoi să manifeste simpatia lor în faţa legaţiei franceze. În domeniul oratoriei juridice, de exemplu, Delavrancea va rosti în doi ani consecutivi (1902, 1903) două pledoarii care dezvăluie odioasa calomnie a lui Caion împotriva lui Caragiale, pe care-l acuzase că a plagiat drama Năpasta. În pedoaria intitulată Inocent, Delavrancea apără, chiar şi împotriva celui mai mare avocat al timpului, Take Ionescu, pe arhitectul Ion Socolescu, acuzat de crimă cu premeditare.

Oratorul şi confereinţiarul îşi păstra intactă puritatea sentimentelor, demonstrând sinceritate şi patetism. Ţine conferinţe la Ateneu, polemizează înflăcărat cu politicienii vremii, fiind prezent la toate întrunirile importante ale timpului, în toate având, cum spunea Vlahuţă: „un cult pios pentru popor“ (exemplu, conferinţa Ţăranul nostru şi ţăranul mizeriei: „Însăşi libertatea, supremul element al demnităţii umane, pentru el nu există aproape cu desăvârşire“). După ce abordase în diverse intervenţii Raportul dintre agricultură şi industrie, în 1886 va deschide o adevărată serie de prelegeri consacrate poeziei şi limbii populare. Va pune, de exemplu, câteva probleme estetice în conferinţa Despre limba românească, cu ecouri ample în presă. Urmează, în acelaşi an, conferinţa Retorica populară, cu elemente concrete în analiza materialului folcloric. În mai multe localităţi din ţară, va conferenţia despre Logica în creaţiunile populare şi Logica în cântecele populare ale românilor, pregătind într-un anume mod, substanţa discursului de recepţie de la primirea în Academie.

Oratorul s-a afirmat şi în calitate de conferenţiar la Universitatea din Bucureşti într-un curs de folclor, în 1893, „primul ţinut de pe o catedră universitară din Bucureşti“. Ajuns în Parlament, într-o singură stagiune a luat cuvântul de peste 56 de ori, cu o vibraţie unică în sprijinul ideii de dreptate şi de prosperitate a ţăranului român, pentru ridicarea poporului şi pentru unitatea noastră naţională.

În răspunsul său de la Discursul de recepţie la Academia Română, Iacob Negruzzi aducea următorul elogiu oratorului Delavrancea: „Când pentru întâia oară te-am auzit vorbind în public, ţi-am rezervat în mintea mea un loc de frunte printre însemnaţii, dar puţinii oratori ce s-au produs la noi în generaţia mai nouă. Adevăratul orator trebuie să aibă vocea sonoră şi accentuată, gestul sobru, dar potrivit, limba curată şi curgătoare, înşirarea ideilor trebuie să fie firească, argumentarea gradată, puternică şi mai ales logică, căci scopul cuvântării nu este de a impune, ci de a convinge“.

Discursurile sale sunt modele ale genului oratoric: I. Inocent (11 martie 1902) - „Un popor întreg admiră pe Caragiale. Admiraţiunea trece peste Carpaţi. Bunul lui nume trece peste hotarele neamului românesc. Şi pe acest om să-l acuzi, sprijinit pe falsuri, că operele sunt jafuri literare? Dar, asta înseamnă a izbi în credinţa, în admiraţiunea şi în fala românilor!“

II. Din estetica poeziei populare (22 mai 1913) - „Poezia este exprimarea artistică a unei acţiuni, fie acţiune obiectivă, fie acţiune subiectivă. Acţiunea, în primul rând, se arată prin verbe. Şi este ştiut că omul care a fost martor la un eveniment poate uita numele şi vârsta persoanelor, înfăţişarea lor, data întâmplării, dar ceea ce îi rămâne adânc însemnat în amintirea lui este acţiunea petrecută, care constituie evenimentul în sine. Şi cel mai important mijloc mnemotehnic al poeziei populare stă în reducerea ei la esenţialul acţiunii, la verb“.

III. Patrie şi patriotism (24 ianuarie 1915) - „Copii, ce e patria, ce e patriotismul? Ce este acest sentiment care răscoleşte toate puterile din om şi, în anumite clipe, îl ridică mai presus de existenţa lui şi-l face să moară de bună voie pentru liniştea şi mărirea unor urmaşi pe care nu-i cunoaşte şi nu-i vor cunoaşte. (...) Patria este înlăuntrul nostru şi o ducem cu noi peste ţări şi peste mări, şi numai când suntem departe şi în singurătate ne trec fiori amintindu-ne de unde ne-am rupt, şi nu găsim mângâiere decât în restrişte şi în lacrimi. Patria nu e pământul pe care trăim din întâmplare, ci numai pământul plămădit cu sângele şi întărit cu oasele înaintaşilor noştri“.

IV. Pământ şi drepturi (9 iunie 1917) - „Eu nu pot să uit că sunt copilul ţăranului clăcaş împropietărit la '64. Nu pot să uit ceea ce am învăţat de la cei mai mari dascăli ai mei, de la părinţi: basmele, cântecele, obiceiurile, limba aceasta, comoara de limbă unde se găsesc bogăţiile cu duiumul, în care mi-am spus durerea şi dorul şi am încercat să mă apropii de un ideal ce s-a depărtat treptat cu paşii făcuţi înspre dânsul (...). Sunt al ţăranilor! Îi iubesc fatal. De ei mă leagă suferinţele moşilor şi strămoşilor mei. În mine se adună suferinţele veacurilor trecute şi ies la iveală şi le dau în clipa aceasta graiul pe care li-l pot da“.

modifică Bibliografie

modifică Legături externe

wózki widłowe Biuro rachunkowe toruń wizualizacje www.blog1.kredytyna5.com/ shop2.pl